Cu fața la soare.

Pleoapele o dureau, iar ochii îi erau scobiți de nesomn. Fața îi era brăzdată de timp, iar buzele-i nu erau cărnoase, cât umflate, într-un colț făcând buza superioară să pulseze de durere, de fiecare dată când își trecea degetele peste ea, un gheag de sânge. Era înaltă, și ar fi fost și mai înaltă dacă ar fi stat dreaptă. Avea sânii lăsați, iar formele trupului îi dădeau urât pe dinafară. Carnea îi era moale, iar pentru patruzeci și șapte de ani, mult prea bătrână. În fiecare dimineață își sorbea aceeași cafea trei sferturi zaț, din același pahar jegos. Lângă ea, cât la masă, cât în pat, același animal, și el desfigurat de timp. Îl vedea mereu cum mestecă zațul, rămânându-i de cele mai multe ori printre dinții galbeni și cândva mai mulți de șapte. De la o vreme începea să-i fie silă atât de ce-a ajuns, cât și de cel care doar un om din neglijență conceput, a legat-o ani de-a rândul. L-au numit Laurențiu Octavian, că așa i-ar fi plăcut lui să-l cheme. Prea multe despre el nu sunt; i-a părăsit cât a putut de repede..
Acum câțiva ani, au vrut să vândă casa, în anunț punctând că e cu fața la soare. Cu ce i-ar fi încălzit pe clienți asta?