joi, 16 februarie 2012

în Vamă sau în UK (n-)ar fi tot aia


Eu îmi tot pierd măruntaiele, 
ştii? Niciodată nu le găsesc
când am nevoie de ele,
le bănuiesc că pe aşa o vreme
dezertează (şi ele). Noroc
că te mai văd pe tine,
aşa pot şi eu 
să simt cum fiecare în parte 
se răscoală, mi se-adună,
îmi tânjesc toate-mpreună
să orbesc.

Dar chiar nu ştiu ce facem cu tine,
propun să te laşi şi tu de mă privit,
încă două ruşini de îndurat
şi pe aşa o vreme
eu încolţesc.

duminică, 5 februarie 2012

noi înghiţim Universul


Sincer,
eu am ajuns să cred 
că Universul e
nemărginit
doar ca să ne încapă
nouă
toate gândurile.

Şi cum mă gândeam eu aşa, 
muritoarea,
la cât trebuie să mă venereze
Premăritul Univers
pentru că s-a găsit cineva
să-i epuizeze şi lui infinutul,
mi-am amintit de destin,
şi de cât de norocos este
că ne-a întâlnit.

Nu de alta,
dar cei ca noi
nu sunt deloc uşor de găsit.
Ne naştem doar atunci când ne privim,
şi nu lăsăm orice destin
să ne-mplinească,
doar suntem viţă nobilă
prin excelenţă;
ce neadaptaţi îşi mai scriu adâncurile
cu sânge
doar ca să se poată
dărui
mai mult?

Dar să revenim la Univers;
l-ai auzit şi tu cu ce tupeu
ne-a numit
oameni de vis,
când noi 
ne făgăduim din priviri
că ne suntem reali!