promision to self aka self respect

De azi începând,

îmi dau răgaz 

şaişpe vieţi de gângănii

din alea

înainte să mă posed din nou,

ca mai apoi să

nimic.

p.s.: btw, sor-mea, să trăieşti!

fereastră între blocuri

De ceva vreme am început
să-mi doresc
un amic (întâmplător)
la fereastra de vis a vis
cu care să poluez
pe seară
și căruia să-i scriu
tăceri
și zâmbete.
Așa, din când în când.

hugo

Lucrurile au hotărât (!)

undeva între

ce fac eu şi ce taci tu,

ca atunci când

nu au altceva mai bun de făcut,

să se întample

naibii.

Pe atunci aveam impresia

că dacă reuşesc

să poc-nesc

din degete

suficient de mult,

vor ieşi scântei

sau ceva

chiar avea să se întâmple.

E interesant oricum

să afli

că treptele sunt urcate

doar ca să poţi fi sărutat mai bine,

că pistruii se văd cel mai bine

în soare

şi nu-s răi,

iar piciorul meu drept,

obligatoriu relaxat,

poate fi folosit drept busolă

dacă te pierzi.

ce nebuni inconştienţi

Nu ştii că sunt conştientă

de dorinţe

şi de multe, multe alte vise,

de plăcerile induse

ori

de tălpi asimetrice

perfect potrivite

pe ascuns.

Nu ştiu dacă eşti conştient,

dar ce e al meu

rămane al meu,

aşa puţin

şi stângaci oferit cum e.

Cât despre tine,

dragă,

nu ştiu dacă eşti conştient,

dar tu nu-mi aparţii

şi n-ai făcut-o niciodată, peşte!

E ca şi cum aş spune

că îmi aparţin,

ce nebunie...

şi Sia.

M-am pricopsit cu

firmituri de stele congelate

pe buze

de când sufletu-ţi 'mi-numără

dorinţele din cerul gurii.

Mă-ntreb de ai

şi tu

aşa un gust de fericire-n gură,

de te-apasă pe ochi

şi te face să speri,

ori mi-am atins doar eu

nefiinţa.

Îmi place să cred că

mă pândeşti

prin gaura cheii,

de undeva de după uşa

bătută-n cuie şi vorbe,

loc prin care, am impresia,

mi-ar încăpea toate fricile de tine.

Ştiu că-mi lipeam urechea de pământ

să-mi simt lumea vibrând.

Acum

îmi place pieptul tău

şi respiraţia la unison

şi cum pulsez(i).

în Vamă sau în UK (n-)ar fi tot aia

Eu îmi tot pierd măruntaiele, 

ştii? Niciodată nu le găsesc

când am nevoie de ele,

le bănuiesc că pe aşa o vreme

dezertează (şi ele). Noroc

că te mai văd pe tine,

aşa pot şi eu 

să simt cum fiecare în parte 

se răscoală, mi se-adună,

îmi tânjesc toate-mpreună

să orbesc.

Dar chiar nu ştiu ce facem cu tine,

propun să te laşi şi tu de mă privit,

încă două ruşini de îndurat

şi pe aşa o vreme

eu încolţesc.

noi înghiţim Universul

Sincer,

eu am ajuns să cred 

că Universul e

nemărginit

doar ca să ne încapă

nouă

toate gândurile.

Şi cum mă gândeam eu aşa, 

muritoarea,

la cât trebuie să mă venereze

Premăritul Univers

pentru că s-a găsit cineva

să-i epuizeze şi lui infinutul,

mi-am amintit de destin,

şi de cât de norocos este

că ne-a întâlnit.

Nu de alta,

dar cei ca noi

nu sunt deloc uşor de găsit.

Ne naştem doar atunci când ne privim,

şi nu lăsăm orice destin

să ne-mplinească,

doar suntem viţă nobilă

prin excelenţă;

ce neadaptaţi îşi mai scriu adâncurile

cu sânge

doar ca să se poată

dărui

mai mult?

Dar să revenim la Univers;

l-ai auzit şi tu cu ce tupeu

ne-a numit

oameni de vis,

când noi 

ne făgăduim din priviri

că ne suntem reali!

autoconservare

Pipăindu-mă,
să văd dacă mai am
urme de mâini ori frici
pe trup,
nu-mi mai găseam coastele,
ce nebunie!
Autoapărarea-mi
clar ar trebui s-o ia mai uşor
cu conservarea;
coastele toate au pus
os de la os
şi-au făcut stângaci un cocon
în jurul inimii.
Am tremurat şi
m-am îmbrăţişat ca niciodată.

îmi sunt cuminte.

Din câte te văd,

am impresia că frica de oameni

începe să te ajungă.

(Ţi se urcă pe picioare,

îţi gâdilă şira spinarii

şi gândurile,

râzi puţin şi ăsta-i fost!

îţi intră-n vine.)

Chiar nu ai de ce te teme,

are un aspect plăcut...

chiar şi-aşa, fără de chip.

Şi nu cred ea mănâncă;

mai curând te cuminţeşte.

A. M., aka ratat

Cele mai adânci locuri
în care am îndrăznit să mă scald
vreodată
sunt, după capacitate,
cada, marea,
şi spune-mi cum aş putea uita,
tu
cu tot ce-ţi reprezintă fiinţa.

Ştiam că poţi să-ţi înceci
durerea în cadă,
ochii şi iubirea toată-n mare,
dar nimeni,
nimeni nu mi-a spus
c-aş putea să-mi pierd suflu-n tine.

Iar acum
un oarecare alb cadavric mănâncă din
pământ şi oameni.
Bieţii! De la atât uitat unii la alţii,
au uitat să mai şi uite unii de alţii.

mult

mă înţep în stele,
le scuip
şi mă înalţ
să-mi sărut viermii
pe creştet.
viitoru-mi e băgat în seamă
de frivoli
şi sughite tot mai des
- nu trebuie să fiu fluidă
să ştiu că mă înghite
cu nesăţ.

mă trezesc gândind că
nu mă culc cu faţa la geam
ca să-mi amintesc
visul din noapte,
ci să nu uit că m-am crescut
să am unul.

mă sperii când realizez că
n-am răbdare să ţin
nici macar la
bucăţi de carne,
că mi se apleacă de interioare.
de altfel
m-aş putea usor identifica
cu tot ce vă scandalizează.

mă complac
şi vorbesc mult.

ne imaginez nemaifiind

Şi gândeam la cât de 

negru

poţi fi,

şi la cât de

alb-vânătă

am devenit eu.

Şi

la cum ne scriem

aproape cu grijă

în fantasticul meu

cu

negrupealbşialbpenegru

până ni se tocesc dinţii

şi aşteptarea.

Şi-aş mai fi

eu,

ipocrita care nici până acum

n-a învăţat

să se îndrăgostească mai întâi de toate.

doar

Mai tot ce-mi place
și împărtășesc,
citesc
și mi se spune că nu e
bun, potrivit,
cu atât mai puțin
palpabil.

Pe tine am de gând
să te țin
ascuns,
legat fedeles,
saupoate-aivreasăstaidebunăvoie?,
și n-am să mi te recunosc
nici mie.

Privește-mi doar
exteriorizarea,
oasele îmi dispar treptat,
și se înmoaie
trădătoarele,
se duc
începand
cu
picioarele.

Spune-mi doar,
ce are pământul de-a face
cu aerul?

german, clasic german.

Ne sincronizăm

pleoapele

de fiecare dată când

nu mă vezi

şi rămânem aşa pentru o vreme

sau 

poate o neruşinare

nesperată din partea mea.

Încerc

să-mi  desincronizez

toracele de prezenţa ta,

dar buzele mi se agaţă

prosteşte

de urechi,

iar carnea nu mi-a părut

nicicând

mai străină.

Sincer

nu-mi mai surâde

gândul

conglomerării,

dar ai putea să-mi surâzi tu.

apă

Era să mă pierdeţi. Sau poate era să vă pierd... Eh, tot un drac!
Şi ca o impresie stupidă de după, da, am simţit pe aerul meu că încă am orgoliu în mine. Dacă nu mi-o fac cu mâna mea, măcar să nu înghit prosteşte. Sunt aşa mândră de scilpirea de moment! deci asa se moare. 
Îmi venea să mă pup!
Ahh, şi-a fost c-an filme
şi n-aş vrea să se repete...

Andrada, puiule, 

nu mai  ştii să scrii.

c. t. e. a.

Gard viu de oameni...
de oameni
se ridică în jurul meu,
că-i scut,
că-i colivie,
eu tot îmi râcâi
sinele;
când sunt vocală
îmi place
să răspund
tare şi răspicat
că da,
mi-ar plăcea o nouă
muză,
iar dacă se poate
să ridic
pretenţii,
cer
(să pot)
s-ating.