Pământul tot
se pune în genunchi
pe mine.
Mi se-ngroapă-ntre albii
și mă roagă
să nu mă sfârșesc
la niciun orizont.
Mi-ar rătăci toți munții
și-n toată apa-mi
mi s-ar îmbiba,
doar de-ar putea așa
să îmi mustească-n
hău.
Când bagă seama
că n-am
nici soare
și nici lună,
potop mi-aduce
să erup,
și vrea-n
cutremur
să se roage,
să aibă ce-l topi
și
lumina.
Pământul tot
mai are-o rugă:
„Doar tu să poți
să mai îngenunchezi
în fața ta!"
