amalgam

Ţineai mâinile aproape împreunate

deasupra capului

când dormeai,

picioarele încâlcite-ntr-ale mele,

iar nefiinţa-ţi 

pe undeva,

spânzurată de soarele care,

apropo,

nu mai înghite ciocârlii

sau oameni.

Ai putea crede că te apărai,

dar eu înclin că asta era

poziţia din care tu te pregăteai

să cazi.

Şi simţeam amândoi, atât de puternic

uneori,

cuvinte şi gesturi,

încât n-ai fi putut crede că vreodată

vorbele vor ajunge să se simtă

pe noi

cum se simte o mângăiere

pe o carapace de ţestoasă.

Mă întreb dacă am învăţat

anatomie

pe spinarea faptelor tale

şi a tăcerilor mele,

doar ca să mă întreb acum

care pe care roade

mai tare.

Nu cred că-ţi aminteşti,

dar ca atunci când mă ţineai 

doar cu braţele,

nu mă mai lovisem niciodată.

O perioadă mai apoi 

a fost linişte, a fost gol,

ustura aerul

şi cred că şi amintirea ta.

la dispute

recomand toate cifrele şi numerele

pur şi simplu

Azi am biciuit vântul 

cu părul

şi m-am simţit puternică.

Fugeau câinii de porumbei,

iar eu

de nimic.

the last day. let's cheers for myself

Oamenii se mulţumesc diferit

între ei şi pe sine.

e 4 deja,

iar eu o mulţumesc pe Aduţă nemulţumindu-mă

detaşându-mă.

Dar să revenim la noile mele plăceri:

Felinarele să ardă când sunt eu pe geam!

accident în flori

Tu-mi porţi sufletul

 în pântece, baby.

Numeşte-mă nebună,

dar zău de nu mă-ncred

că i-ar trebui şi lui, sterilul, 

vreo nouă luni

până să mă poată

chinui şi bucura 

(din nou).

Unde mai pui că-i 

din flori...

şi din tine?

simţuri

Observ că

pot să-mi amintesc

chipuri, gusturi, ţipete,

îmi amintesc până şi de mine

uneori,

dar nu am reuşit niciodată

să retrăiesc

atingeri.

La mine

cred că pielea e singura

fără memorie.

Ştie să se bucure

doar pe moment

de toată acea "plăcere carnală"

pe care o condamnaţi şi o tânjiţi

mulţi,

până rămâne fără

oameni sau brize.

Mi-e greaţă

la gândul că aş putea ajunge

în stadiul în care 

să nu-mi las atinsă

decât pielea.

Asta

sau să-mi căptuşesc interiorul,

tot interiorul,

cu ea.

almost five

Mă întrebam 

la câte iubiri poate fi supus un suflet,

iar când aflu că nu are o limită, ceva, orice,

mi-e frică.

cocoaşă

De fericire,

mi-a alunecat o farfurie

când nu se putea mai bine.

Mi s-a crăpat ecoul

în ceafă

şi s-a simţit fantastic.

De lipsă,

el a început să-mi dea şi cărţi,

şi muzică,

şi cuvinte,

pe când eu lui fum,

întrebându-mă care erau mai nocive.

De tine,

spatele-mi ţi-a urlat

ca din gură de timp,

doar ca să mă lase pe mine

să scriu.

promision to self aka self respect

De azi începând,

îmi dau răgaz 

şaişpe vieţi de gângănii

din alea

înainte să mă posed din nou,

ca mai apoi să

nimic.

p.s.: btw, sor-mea, să trăieşti!

fereastră între blocuri

De ceva vreme am început
să-mi doresc
un amic (întâmplător)
la fereastra de vis a vis
cu care să poluez
pe seară
și căruia să-i scriu
tăceri
și zâmbete.
Așa, din când în când.

hugo

Lucrurile au hotărât (!)

undeva între

ce fac eu şi ce taci tu,

ca atunci când

nu au altceva mai bun de făcut,

să se întample

naibii.

Pe atunci aveam impresia

că dacă reuşesc

să poc-nesc

din degete

suficient de mult,

vor ieşi scântei

sau ceva

chiar avea să se întâmple.

E interesant oricum

să afli

că treptele sunt urcate

doar ca să poţi fi sărutat mai bine,

că pistruii se văd cel mai bine

în soare

şi nu-s răi,

iar piciorul meu drept,

obligatoriu relaxat,

poate fi folosit drept busolă

dacă te pierzi.

ce nebuni inconştienţi

Nu ştii că sunt conştientă

de dorinţe

şi de multe, multe alte vise,

de plăcerile induse

ori

de tălpi asimetrice

perfect potrivite

pe ascuns.

Nu ştiu dacă eşti conştient,

dar ce e al meu

rămane al meu,

aşa puţin

şi stângaci oferit cum e.

Cât despre tine,

dragă,

nu ştiu dacă eşti conştient,

dar tu nu-mi aparţii

şi n-ai făcut-o niciodată, peşte!

E ca şi cum aş spune

că îmi aparţin,

ce nebunie...

şi Sia.

M-am pricopsit cu

firmituri de stele congelate

pe buze

de când sufletu-ţi 'mi-numără

dorinţele din cerul gurii.

Mă-ntreb de ai

şi tu

aşa un gust de fericire-n gură,

de te-apasă pe ochi

şi te face să speri,

ori mi-am atins doar eu

nefiinţa.

Îmi place să cred că

mă pândeşti

prin gaura cheii,

de undeva de după uşa

bătută-n cuie şi vorbe,

loc prin care, am impresia,

mi-ar încăpea toate fricile de tine.

Ştiu că-mi lipeam urechea de pământ

să-mi simt lumea vibrând.

Acum

îmi place pieptul tău

şi respiraţia la unison

şi cum pulsez(i).

în Vamă sau în UK (n-)ar fi tot aia

Eu îmi tot pierd măruntaiele, 

ştii? Niciodată nu le găsesc

când am nevoie de ele,

le bănuiesc că pe aşa o vreme

dezertează (şi ele). Noroc

că te mai văd pe tine,

aşa pot şi eu 

să simt cum fiecare în parte 

se răscoală, mi se-adună,

îmi tânjesc toate-mpreună

să orbesc.

Dar chiar nu ştiu ce facem cu tine,

propun să te laşi şi tu de mă privit,

încă două ruşini de îndurat

şi pe aşa o vreme

eu încolţesc.

noi înghiţim Universul

Sincer,

eu am ajuns să cred 

că Universul e

nemărginit

doar ca să ne încapă

nouă

toate gândurile.

Şi cum mă gândeam eu aşa, 

muritoarea,

la cât trebuie să mă venereze

Premăritul Univers

pentru că s-a găsit cineva

să-i epuizeze şi lui infinutul,

mi-am amintit de destin,

şi de cât de norocos este

că ne-a întâlnit.

Nu de alta,

dar cei ca noi

nu sunt deloc uşor de găsit.

Ne naştem doar atunci când ne privim,

şi nu lăsăm orice destin

să ne-mplinească,

doar suntem viţă nobilă

prin excelenţă;

ce neadaptaţi îşi mai scriu adâncurile

cu sânge

doar ca să se poată

dărui

mai mult?

Dar să revenim la Univers;

l-ai auzit şi tu cu ce tupeu

ne-a numit

oameni de vis,

când noi 

ne făgăduim din priviri

că ne suntem reali!