Ţineai mâinile aproape împreunate
deasupra capului
când dormeai,
picioarele încâlcite-ntr-ale mele,
iar nefiinţa-ţi
pe undeva,
spânzurată de soarele care,
apropo,
nu mai înghite ciocârlii
sau oameni.
Ai putea crede că te apărai,
dar eu înclin că asta era
poziţia din care tu te pregăteai
să cazi.
Şi simţeam amândoi, atât de puternic
uneori,
cuvinte şi gesturi,
încât n-ai fi putut crede că vreodată
vorbele vor ajunge să se simtă
pe noi
cum se simte o mângăiere
pe o carapace de ţestoasă.
Mă întreb dacă am învăţat
anatomie
pe spinarea faptelor tale
şi a tăcerilor mele,
doar ca să mă întreb acum
care pe care roade
mai tare.
Nu cred că-ţi aminteşti,
dar ca atunci când mă ţineai
doar cu braţele,
nu mă mai lovisem niciodată.
O perioadă mai apoi
a fost linişte, a fost gol,
ustura aerul
şi cred că şi amintirea ta.
